salut!Depresiva sau in al 9-lea cer?mai degraba moarta de somn pt.ca cu o noapte inainte de a naste nam dormit deloc pt. ca incepusera contractiile iar dupa ce am nascut au inceput trezirile cu alaptatul,plansetele lui bebe pt.ca nu stiam sa alaptez cum trebuie,mai trebuia sa cerem cate un biberon la asistente,coliceii.pe langa toate astea durerile aferente epiziotomiei,nu aveam voie sa stau in fund,starea de slabiciune,constipatia,nu puteam sa ies la plimbare si sal tin pe bebe in brate...offffff Insa acum aproape avem 4 luni si am inceput sa mai dormim pana ne vor iesi dinti

in al 9 cer si........moarta de somn vreo luna.....n-am facut nici o depresie....multumesc lui dumnezeu.....a fost si sotul langa mine si m-a ajutat foarte mult cu sarah,poate si de asta.....deci pt noi e valabila faza cu al 9-lea cer

buna!intradevar nu este o chestiune de ignorat sau de tratat cu superficialitate...din nefericire au am facut un pic de depresie,nu mai suportam pe nimeni in jur in afara de bebelusa mea,mama ma cicalea,sotul mi se parea ca nu face nimic cum trebuie,plangeam din orice...asa ca eu stateam doar cu bebelina tot timpul...culmea este ca realizam ca sunt in depresia postpartum,dar nu ma putem abtine...totul a durat vreo saptamana pana m-am automobilizat,am trimis-o pe mama la ea acasa si am inceput doar eu si sotul sa ne ocupam de toate,de copil,de casa,impartind sarcinile...cred ca e nevoie de dragoste.sustinere,intelegere si mai ales vointa....

la mine cred ca a fost cate putin din amandoua. si inca mai este. de ce? pai in prima luna eu am stat la mam, si m-a ajutat foarte mult...si ea si sora mea care are 2 baieti deja. si sotul m-a ajutat...dar eram suparata si obosita si frustrata si ma durea fundul.....si cate si mai cate. dar eram atat de fericita ca in sfarsit imi tin minunea in brate , ca o alaptez, ca o vad zambind (stiti, acele prime spasme ale fetei). acum, dupa 14 an si un pic, sunt in al 9-lea cer, dar inca sunt suparata si mahnita ca nu stiu cum vom reusi sa-i asiguram un trai sigur; in crizele astea ale tarii....ma mai apuca cateodata. dar sunt cea mai fericita de minunea noastra, si eu si sotul, care a invatat sa ma ajute mai mult.

eu am vizitat intai primele ceruri pana am ajuns in al noualea. la inceput mi-era cam frica de el, mai ales cand incepea sa planga, intotdeauna aveam impresia ca nu stiu de ce plange (desi mereu descopeream din prima motivul, nah... intuitia...) mereu aveam impresia ca o sa-i fac rau fara sa vreau si din vina mea o sa se intample ceva rau de tot cu copilul si o sa am asta pe constiinta toata viata. culmea era ca eram un fel de mama leone, aveam tendinta sa-l apar de oricine, toti care voiau sa se apropie de el trebuia sa treaca un test rapid (chiar daca ei nici nu stiau:)))) dupa ce ii scrutam cu o privire critica erau lasati sa se apropie dar nu prea mult... nu mai zic ca nu-mi trebuia mult sa ma umfle plansul, vaaaiii.. fugeau ai mei din fata mea ca potarnichile de teama sa nu ma vada iar cu ochii rosii, soacra-mea pleca de acasa chiar daca nu avea treaba iar sotul trebuia (saracul...) sa ramana sa ma suporte...

in fine, cred ca macar la asta am avut si eu dreptul, eu am tras tot greul asa ca... ei de ce sa nu simta chiar nimic??? nu as putea s-o numesc chiar depresie (cica termenul e baby blues) chestia e ca mi-am revenit destul de repede iar asta vine doar trecand prin experiente si experiente, nu e valabil daca ti le povesteste cineva, nu au efect, pt ca fiecare copil e diferit, reactioneaza diferit, asa ca mie, una, chiar daca mi-ar fi povestit cineva prin ce a trecut si cum a fost in cazul ei tot nu mi-ar fi fost mai usor... doar as fi stiut ce ma asteapta:))

am fost in al noualea cer la maternitate, am intrat in panica acasa... Dar dupa vreo 3 ore, mi-am spus ca trebuie sa fiu tare si sa astept sa imi cunosc copilul. Toate prietenele mele imi spuneau ca totul vine din instinct. Asa ca dupa ce mi-a trecut panica, mi-am urmat instinctele. In legatura cu somnul... Din clipa in care am ajuns acasa cu Alex al meu si pana azi (azi implineste 2 ani si 9 luni) nu am reusit sa imi revin cu somnul... Motive sunt destule, dar sunt fericita ca este sanatos.

Eu am cazut intr-o depresie...de nu-mi venea sa cred ca sunt eu..... Am nascut natural si desi ma asteptam la dureri groaznice...chestia care m-a marcat cel mai tare a fost dupa ce am nascut.... Nu mi se desfacea placenta si a trebuit sa-mi faca un fel de chiuretaj...ceva de genul...si pur si simplu simteam cum ma razuie inauntru cu o lingura si mi-a ramas in minte sunetul acela.... Apoi fiindca eram epuizata.....auzeam meru pe copii plangand si credeam ca e a mea...... Am vrut sa o aduc in rezerva dar colega mea de salon mi-a zis ca nu vrea sa aduc fata acolo...ca o deranjez...... Si ma tot plimbam de la rezerva la salonul de nou-nascuti.... si imi venea sa plang...pur si simplu imi curegeau lacrimile si nu puteam sa ma abtin....simteam o tristete groaznica.... Ma uitam la fetita mea dragalasa si plangeam in hohote... Plus ca nu stiam sa alaptez si mi se umflasera sanii si ma dureau ingrozitor...... Ce sa mai spun...... Oricum desi inainte de a ramane insarcinata ma gandeam ca voi avea vreo 2-3, acum va spun cu cea mai mare sinceritate ca nu-mi mai trebuie copii......bine ca o avem pe Bianca...e mai mult decat suficient! Acum are 2 ani si 4 luni si pot spune ca nu am mai dormit o nopate profund...mereu dorm iepureste...ii ascult respiratia.....si cand e linistita visez ca plange.... Ce sa mai vorbesc...stres!

Dupa nastere am cazut in depresie,simteam ca sunt singura pe lume si nimeni nu vrea sa stie de mine.de fapt pe de o parte asa a fost pentru ca ai mei nu au vrut sa stie nici de copil si nici de mine pana in momentul nasterii.Probabil ca vederea primulului nepot i-a mai indulcit,dar nu pentru multa vreme.Singura care m-a ajutat sa ies din depresie a fost fetita mea,o priveam indelung si-ii vorbeam de parca as fi vorbit cu un psiholog.Incet ,incet mi-am dat seama ca are nevoie de mine intreaga la minte si m-am ambitionat sa ies din aceasta stare.Acum mi-e mai bine,m-au ajutat si prietenele sa vad partea plina a paharului.

si eu am fost in al 9-lea cer cand am nascut si mi-a dat-o langa mine ,dupa atatea dureri iata ca venise si alinarea si acum m-i se face un gol in stomac cand ma gandesc a fost un moment unic , in maternitate am stat 5 zile ca a trebuit sa-mi scoata firele ,nu puteam sta jos cand ma duceam sa alaptez ,mameloane nu aveam ,furia laptelui venise ce sa zic dar cand ma duceam la bb parca treceau toate ,cand am ajuns acasa nu am fost asa speriata dar a venit o nebuna de dr si m-a facut praf o nebuna nu asa ar fi trebuit sa se poarte cu noi care eram la inceput mi-a zis ca asta nu-i copil de 3 zile ca am venit cu ea deja racita ca e prea mica ptr medicamente ce sa mai dupa ce a plecat m-am pus pe plans ,apoi am fost cu ea la un dr specialist si mi-a zis sa stau linistita .Cat despre depresie eu am avut-o cam tarziu la 2 luni nu-mi mai convenea nimic parca sotul nu facea nimic bine ,nu petrecea destul timp cu noi numai plangeam dar am avut noroc ca sotul sa documentat si a stiut ce am si m-a lasat impace ,m-a tinut cateva saptamani .

pupici la bebici

al 9 lea cer la inceput....in maternitate asta dupa prima noapte dupa cezariana care a fost groaznica, am avut dureri mari, nu ma puteam da jos din pat pe Alex mi-i se parea ca-l vad f putin..in fine am ajuns acasa am trecut cu chiu cu vai peste prima noapte...eram tare obosita dar imi era frica sa adorm..acm rad cand ma gandesc, ma dureau sanii, nu ma pricepeam sa-i golesc dupa ce papa alex, sotul la 1 noaptea era in real sa-mi cumpere pompa electrica pe care nu am folosit-o...ma dureau si mai rau....a2a zi a venit soacra-mea la noi sa ne mai ajute....cu de-ale casei, mancare, spalat ca si ei ii era oarecum teama sa se ocupe de Alex...eu incepusem sa am tot felul de ganduri....cum zicea o mamica mai sus ca nu o sa fiu destul de buna pt bebe, daca se intampla ceva si nush ce sa-i fac......ma enerva toata lumea, ai mei venisera in vizita si tata incepuse...vai luiza ce palida esti, ce rau arati....deja ma apucasera crizele...era asa de frumoas afara, eu ma uitam pe geam si plangeam....vedeam ceilalti parinti cum se plimbau cu bebeii mi-i se parea asa de frumos, noi nu aveam voie sa iesim, asta pana cand sotul m-a trimis sa ma imbrac in a3a zi sa ies putin afara, sa ma duc sa iau paine...fetelor am avut cel mai ciudat sentiment cand am iesit din bloc....parca imi luase cineva cea mai mare povara de pe umeri, zambeam, am venit intr-un suflet acasa incarcata de energie si optimism...parca nimic nu mi-i se mai parea greu si imposibil.......asta a fost povestea mea din primele zile dupa ce s-a nascut micutul meu...stau acum si ma gandesc si nu-mi vine sa cred cum a putut dusul dupa paine sa schimbe totul.....o noapte frumoasa tuturor!