Ai grija de tine si dupa nastere

521 0

„Sotul mi se plange ca ma vede doar in pijama, ca nu-mi dau osteneala sa-mi aranjez cumva parul, sa-mi dau un pic de ruj pe buze, sa ma imbrac cu ceva mai atragator… Dar, sunt inca prea obosita pentru a intra din nou in cursa obisnuita, zilnica, pentru frumusete si, in plus, m-as simti chiar vinovata daca as cheltui vreun ban pentru mine in aceasta perioada in care copilul are nevoie de tot ce-i mai bun si cand, de fapt, cine ma vede si ce mai conteaza cum arat?” Este un refren pe care il rostesc multe mame. Consider ca, intr-adevar, un sot care te iubeste este ingrijorat si preocupat de faptul ca te neglijezi.

Este de inteles ca nu hainele sau fardurile sunt prioritatea numarul unu acum, dar ma intreb daca nu cumva felul cum te imbraci – de fapt, modul cum desconsideri felul cum arati – este un mod de a-i sugera ca te simti neglijata sau de a-ti pedepsi corpul pentru ca nu mai arata exact ca inainte de a naste. Pericolul este ca aceasta justificare falsa – „ce mai conteaza?” – sa se transforme in „sper sa nu ma vada nimeni asa”.

Acest mod de a-ti recunoaste lipsa de grija pentru propria-ti persoana pune o distanta periculoasa intre tine si ceilalti, inclusiv intre tine si partenerul tau de viata, ceea ce poate duce mai departe la izolare si chiar la blamarea maternitatii: „Daca nu aveam copilul, nu s-ar fi schimbat nimic intre noi!”

Desi e greu de inteles, uneori tinerele mame dau dovada de prejudecati legate de mitul frumusetii feminine: „I-am facut un copil, acum sunt cum sunt si vreau sa fiu iubita, cu toate calitatile si defectele mele.” Auzi aceasta replica si esti curios sa vezi cine a rostit-o: aproape fara exceptie dai cu ochii de o femeie lipsita de stralucirea unui zambet, cu un chip ridat prematur, cu parul neglijat, cu unghiile rupte, cu pantofii obositi de lipsa evidenta de grija.

Si mai trist este ca incearca sa-si justifice lipsa de grija pentru propria lor persoana prin desconsiderarea celor care, spre deosebire de ele, nu accepta sa se neglijeze, in ciuda programului supraincarcat. Or, toate aceste prejudecati dinamiteaza un adevar de baza: modul cum aratam este o forma de comunicare prin care semnalam celuilalt ce suntem, cine suntem, ce pretindem in primul rand de la noi insine si apoi de la altii.

Problema cu amanarea consta in faptul ca lucrurile tind sa se acumuleze intr-o avalansa: aman azi, aman maine, pana ma obisnuiesc cu aceasta atitudine… care, nu peste mult timp, se va intoarce definitiv impotriva mea, pentru ca, in fond, mi-am amanat la nesfarsit propria viata.

Uitam ca fiecare dintre noi are dreptul, dar si obligatia de a se transforma spre bine, spre frumos nu pentru a-i minti pe cei din jur, ci pentru a gasi si a aduce la suprafata acele trasaturi interioare si ale trupului menite sa-l faca iubit si apreciat pentru frumusetea intreaga. In ultima instanta, a ne stradui sa fim frumosi pentru cei dragi inseamna ca vrem sa-i avem in preajma, ca dorim sa le cream sentimentul de bine si incredere, ca ne preocupa consolidarea puntilor de legatura.

Multa vreme, grija pentru frumusete a fost legata mai ales de obsesia trasaturilor fetei, artificiilor modei si ale coafatului, ceea ce aducea in prim-plan sentimentul de frustrare: daca nu pot sa fiu asemenea unui top model, nu mai are importanta cum arat! Din fericire, in prezent este la moda naturaletea, completata de prospetime, vitalitate, optimism, autocontrol, siguranta de sine, grija pentru sine…

Asadar, indiferent de circumstante, are importanta cum arati: privata de toate aceste calitati, feminitatea devine monstruoasa pentru ca transmite celor din jur neincredere, tensiune, teama, lipsa de afectiune. Aminteste-ti cat mai des ca nu poti cere altora sa te iubeasca daca tu nu te iubesti pe tine, daca privindu-te in oglinda iti vine sa intorci fata!

Ma voi opri la cateva dintre prejudecatile cele mai raspandite si care ascund acest adevar trist: de multe ori uitam ca atata vreme cat tu nu te iubesti, tie insuti nu iti este drag de tine, nu poti cere nici celor din jur acest lucru.

"Pentru mine copilul e totul"

"Va marturisesc", imi spunea recent o tanara mama, "ca de cand am copilul, pentru mine el este totul!" Cu parere de rau trebuie sa spun ca arata jalnic: fata si par neingrijite, ochi incercanati care, in ciuda a ceea ce spuneau buzele, marturiseau cu totul altceva: te priveau de parca, in secret, iti cereau ajutorul: "Ce sa fac, unde gresesc?" Aveam sa aflu ca, in ciuda ingrijirii neobosite, fiul ei era plangacios, recalcitrant, pe scurt avea toate simptoamele copilului obosit de "atentiile" celor din jur, de faptul ca nu era lasat sa invete si singur sa se descurce, ca nu era lasat sa respire de unul singur.

Cu greu s-a putut concentra asupra discutiilor de grup. Am incercat sa-i vin in ajutor aratandu-i unde greseste, desi s-a dovedit ca ii era tare greu sa accepte ideea potrivit careia, in viata unei femei, copilul trebuie sa fie prioritatea numarul unu, dar nu si unica ei ratiune de a trai. I-a fost peste puteri sa accepte ca, in conditii normale, nu poti sa daruiesti celor din jur iubire, pace sufleteasca, echilibru, o stare de bine, atata vreme cat pentru tine acestea nu exista, atata vreme cat nu te iei in consideratie si pe tine ca pe o fiinta cu nevoi proprii.

Nu-i o noutate, copilul, pentru a trece de spaime si tensiuni, pentru a se dezvolta armonios fizic si psihic, are nevoie de starea ta de bine, de ceea ce primeste din toata fiinta ta. Altfel, angoasele tale, obsesiile si delasarea ta, lipsa ta de bucurie il pot afecta iremediabil pana la a-i marca personalitatea si comportamentul.


In this article

Join the Conversation