Cine e "seful" acasa?

436 0

De secole, autoritatea in sanul familiei a fost apanajul exclusiv al barbatilor: tatal facea legea si dadea, la figurat sau nu, cu pumnul in masa.

Odata cu evolutia societatii, lucrurile s-au schimbat si s-a cristalizat un nou concept: copilul se face in doi, deci se si creste in doi. Rolurile parentale au inceput sa fie altfel distribuite.

Dar si mamele au preluat responsabilitati considerate altadata, prin excelenta masculine. Iar tatii au inceput sa „imprumute” atribute materne: sa consoleze, sa asculte, sa aline.

In cuplurile moderne, nici mami, nici tati nu vor sa-si mai asume rolul de „parinte justitiar”. S-a ajuns la o uniformizare a rolurilor – ceea ce, spun specialistii, ii poate dezorienta pe copii.

„Partituri” in armonie

Conform modelului familial traditional, tatal impune limitele, iar mama le reaminteste atunci cand capul familiei nu e de fata. Exista un motiv simplu pentru o astfel de impartire a rolurilor: in primii ani, tatal nu e atat de apropiat de copil cum este mama.

Aceasta distanta il pune in pozitia de a deveni autoritatea „suprema”, el enunta legile, el fixeaza regulile. O veche mentalitate spunea ca barbatul este mai apt sa ia decizii transante. Femeile, mai intuitive, incearca sa negocieze si sa gaseasca o cale de compromis.

Pentru ca autoritatea sa functioneze, trebuie ca mama sa intervina in numele tatalui: „Stii ca tata nu vrea sa te joci seara in fata blocului. N-o sa fie incantat ca nu l-ai ascultat”. In acelasi timp, mama nu sta nici ea cu mainile in san, asteptand ca tati sa vina acasa pentru a repune lucrurile in ordine.

Ea exercita asa numita autoritate imediata: verifica comportamentul de moment al copilului si incearca sa-l corecteze, certandu-l sau impunand mici pedepse.

De fapt, spun specialistii, nu conteaza cine fixeaza limitele. Important e ca „partiturile” fiecaruia dintre parinti sa fie definite clar, pentru a se armoniza si completa. Altfel, micutul nu-si poate stabili reperele.

In conditiile in care tatii se ocupa din ce in ce mai mult de copii, pe picior de egalitate cu mamele, parintii se regasesc deseori in situatia de a exercita amandoi autoritatea… fara ca nimeni sa fixeze limitele.

Or, este indispensabil ca o persoana din cuplu sa fie capabila sa ia distanta, pentru a avea o viziune de ansamblu a evenimentelor. Acea persoana poate fi tata, poate fi mama – nu are importanta. Fiecare sa-si aleaga rolul dupa temperament. Esential este ca parintii sa actioneze „in solidar”, fara dezacorduri exprimate in fata copilului – lucru care, vrand-nevrand, se intampla deseori.

„Parinte-prieten” sau „parinte-justitiar”?

Unele mame intretin o stare neclara. Pretind ca barbatul este cel care trebuie sa exercite autoritatea, dar se arata reticente fata de modul in care acesta o face si nu ezita sa-i descalifice interventiile. Nu accepta ideea ca barbatii sunt mai lipsiti de nuante, mai directi.

Dar daca unele dezaproba severitatea partenerului, altele, dimpotriva, se plang ca acesta e „prea moale”. De cand tatii nu mai considera „rusinos” sa stabileasca relatii tandre si complice cu copiii, consoartele le arunca reprosuri rezervate altadata doar „sexului slab”: ca le cauta micutilor prea mult in coarne, ca nu sunt in stare sa se impuna…

Cert e ca multi barbati din ziua de azi prefera sa fie „tati-prieteni” in loc de „tati-justitiari”. Mai bine putin rasfat, zic ei, decat sa piarda dragostea copilasilor.

Iata si o alta situatie. Niciunul din parinti nu vrea sa-si asume rolul de „dur”, sa certe sau sa pedepseasca. Chiar termenul „autoritate” e privit cu suspiciune, desi ar trebui sa fie echivalent cu „a da incredere”: sa fii suficient de puternic pentru a-l putea sprijini pe celalalt.

Crescut fara limite, copilului i se poate induce o stare de nesiguranta sau poate adopta chiar o atitudine antisociala. Lumea care i se propune nu are ordine, nici sens. Parintii sunt maleabili, deci nu se poate baza pe ei.

Autoritatea parintilor ii este necesara micutului pentru ca astfel invata ca dorintele sale nu sunt atotputernice, ca este supus unor legi valabile pentru toti. Un copil poate deveni obez, spre exemplu, pentru ca nu l-a impiedicat nimeni sa manance fara masura. Sau se trezeste „oaia neagra” in toate mediile pe care le frecventeaza, avand impresia ca e normal sa nu respecte nimic si pe nimeni.

De la „micul rege” la copilul-tiran

Un fenomen ingrijorator in societatea de azi: tratat dintotdeauna ca un rege, copilul se transforma intr-un mic tiran. Parintii nu-i refuza nimic, de teama ca-l frustreaza sau ca-i ingradesc personalitatea. Tot ei se mira apoi ca „tinerii din ziua de azi nu mai au nimic sfant”, ca sunt din ce in ce mai rebeli, vizavi de orice fel de autoritate.

In regatul publicitatii, copilul-rege e stapan absolut: vede, vrea si obtine. Acest principiu, al placerii imediate, are drept revers intoleranta si frustrarea. Cum sa faci diferenta intre nevoile si dorintele celui mic? Care sunt primele semne ca nazdravanul a scapat de sub control?

Sunt intrebari pe care parintii si le pun adeseori, in incercarea de a nu se transforma ei insisi in „parinte bau-bau”. Condusi de bun-simt, de exemplele bune din familie si de moderatie, mami si tati pot descoperi singuri cele mai potrivite raspunsuri.

In this article

Join the Conversation