Joc de echipa

160 0

Vladimir mi-a schimbat viata. Da, stiu, asta e un cliseu. Daca o sa cititi mai departe veti vedea ca, dimpotriva, e vorba de un mic miracol.

Cum schimba un copil viata

Inca din studentie, cand i-am citit eseurile, mi-am dorit sa fiu un Michele de Montaigne, un aristocrat francez din secolul al XVI-lea care, la 38 de ani, si-a parasit functiile inalte si s-a retras la tara pentru a se dedica libertatii, linistii si delectarii. Nu am avut insa curajul. Abia cand s-a nascut Vladimir am reusit sa-mi duc gandul la bun sfarsit: am zis ca o fac pentru el. Si iata ca de sase luni am parasit Bucurestiul pentru o casuta taranesca unde caprioarele vin pana la usa, cu livada si parau, intr-un sat din Mures – pentru o viata à la Montaigne. De cand mi-am dat seama cate avantaje imi poate aduce simbioza noastra, eu si Vladimir suntem nedespartiti. Cu el sunt de neoprit: e ca si cum as avea iarba fiarelor care deschide lacatele usilor si inimilor oamenilor.

Lectie copil  – tata

Invat o gramada de la Vladimir. In primul rand, e un cuceritor: nu-i rezista nimeni, indiferent de sex sau varsta; un optimist incurabil: rade tot timpul si la oricine (la inceput ma intrebam daca nu e ceva in neregula cu el, un copil ar trebui sa mai si planga, nu?); stie ca nu exista timp; se dedica cate unui singur lucru pe rand: cand mananca, mananca, daca face baie, face baie si asa mai departe.

DAR – daca nu-i dai atentie, poate sa urle ca un leu. Asa am ajuns sa lucram numai impreuna: scriem si citim carti, spargem lemne, facem focul, mancam, tragem mata de coada, ne uitam dupa pasari, facem suc de mere, hranim catelul de pripas care s-a aciuat la noi, spargem nuci, culegem mure, mergem in vizita la vecini „de povesti”, la cate un pahar de jinars, hoinarim pe dealuri sa vedem caprioare si ne rugam sa nu ne vada ursul, facem cu ochiul la fete, ne uitam la pestii din iazul nostru, tragem de frunze, vobim si ne prostim, ne uitam la filme, dormim sau nu domim noaptea, inregistram pe reportofon (ieri, de exemplu, am inregistrat un cronicar taran, un mos care tine zilnic, de 20 de ani, un jurnal cu starea vremii si ce s-a intamplat in ziua respectiva, cu el sau in sat), mergem la cumparaturi sau lucram, ca acum.

Iata-ne!

Eu tastez. El se uita la monitor, scoate un igam si-si vede de propria tastatura. Coltul cu Esc sfarseste in gura. Pe cutele de la gat recunosc meniul de la amiaza: morcovii au fost din nou la putere. Fiecare are tastatura lui, eu – una adevarata, el – una adevarata, dar mai moale, din plastic.
La sase luni il rontaie din scoarta-n scorta pe Montaigne, in timp ce eu de abia termin o pagina peste capul lui. As fi jurat ca o sa prefere teancurile de reviste de moda, lucioase si colorate, dar are niste gusturi care ma flateaza: Montaigne si National Geographic.

"N-am vazut un copil mai multumit decat Vladimir", mi-a spus prietenul meu, Bogdan, venit in vizita acum cateva zile. M-am uitat la el si i-am dau dreptate. Avea resturi de mancare si suc de mere, din par pana intre degetele de la picioare, scutecul trada un stomac proaspat usurat, nasul murdar era, ca si acum, de neatins, dar isi rontaia fericit tastatura.

 

 


In this article

Join the Conversation