Parintii care cu un ochi rad si cu celalalt plang

323 0

Se zice ca mama simte ca va naste si se pregateste pentru marele bun venit al puiului. In timp ce faceam dus am simtit contractii usoare. Eram abia in a 35-a saptamana de sarcina deci nu ma gandeam ca se poate intampla ceva. Am terminat dusul si m-am intins in pat sa ma linistesc. Am stat aproximativ o jumatate de ora si contractiile nu se atenuau ci se intensificau. Am sunat-o pe mama iar ea senina mi-a zis: „Pregateste-ti bagajul ca azi iti vei cunoaste baietii” (eram insarcinata cu gemeni).

M-a luat frica dar totodata si bucuria. Am plecat spre spital si odata ajunsa acolo am intrat la urgenta, mi s-a facut controlul si aveam colul deschis si dilatatie 3 deja. Mi s-a zis ca voi naste in seara aceea. Am sunat ginecologul care a venit la spital si am asteptat. Doctorii vroiau sa incerce sa imi opreasca contractiile astfel incat bebeii sa mai stea in burtica. Mi s-a facut un echo si atunci medicul ne-a dat o veste socanta. Ca intra cu 3 in sala de nasteri dar nu stie cu cati iese.

Va dati seama ca asta ne-a socat. Mi-au facut injectiile de oprire a contractiilor dar fara efect. La ora 22.30 mi s-a rupt apa si atunci cand mi-a facut controlul sa vada dilatatia au vazut ca era 1, scazuse, deci s-a hotarat sa nasc prin cezariana. Am intrat in sala de operatie si la ora 23.18 s-a nascut Bogdan Marian si la ora 23.20 Alexandru.

Dupa operatie pe mine m-au dus in sala de terapie intensiva iar copiii la incubator. A reusit sa intre sotul meu sa ii vada si sa ii filmeze putin. Dupa asta a venit la mine si mi-a zis ca unul din baieti nu e bine si ca e nevoie de acordul nostru sa il poata opera. Alexandru se nascuse cu hernie diafragmatica (diafragma nu se sudase in timpul sarcinii) si cand l-au scos intorcandu-l cu capul in jos i-au intrat viscerele pe plamanul stang si pe inimioara.

Am stat cu sufletul strans pana la ora 9 dimineata cand trebuia sa il opereze, iar la ora 6 am simtit o lama in inima. Am simtit ca ceva nu e in regula. Am chemat pe cineva de la neonatologie, a venit medicul de acolo si mi-a pus bratara la mana si m-a anuntat ca unul din baieti (Alexandru) doar ce se stinsese.

Am plans, am tipat de durere, am simtit ca mor odata cu el. Nu doresc nimanui sa treaca prin momente ca acesta. A doua zi la ora 10 dimineata eu eram la sala de nasteri sa imi vad baiatul care mi-l lasase Dumnezeu. Era mic (s-a nascut la 2200 gr si 47cm), rosu si nici nu putea sa planga. Era un inger.

In momentul cand l-am pus la san am inceput sa plang si sa ma gandesc la cel pe care nu il mai aveam si m-am simtit vinovata ca nu m-am putut bucura cum trebuie de Bogdan. Am stat in spital cu el 2 saptamani pana a luat considerabil in greutate si au fost siguri medicii ca e bine si putem pleca acasa.

Intre timp, sotul meu cu rudele noastre s-au ocupat de inmormantarea si randuiala crestina pentru Alexandru. Cand am iesit din spital primul loc in care m-am oprit a fost la mormant la Alexandru. Am ajuns acasa cu Bogdan si grijile, bucuriile si rutina zilelor a aparut in viata noastra.

Acum Bogdan are 1 an si 2 luni si e un baiat zdravan, sanatos si plin de viata si veselie. Dar macar odata pe saptamana ne apuca melancolia si plansul. Ne gandim cum ar fi fost daca si Alexandru era in casa. Insa, Dumnezeu l-a vrut la El. Timpul trece, dar rana din sufletul nostru va ramane acolo. In viata vom fi mereu parintii care cu un ochi rad si cu celalalt plang.


In this article

Join the Conversation