Gravidele si razboiul hormonilor

1037 0

In primul trimestru de sarcina am zacut in pat aproape toata ziua. Singura problema fizica a fost foamea continua (si de aici alergatura epuizanta a sotului meu intre bucatarie si dormitor). In schimb, am plans intruna ca „nimeni nu ma iubeste, pentru toata lumea e o corvoada sa stea cu mine” (ceea ce nici nu era departe de adevar). N-am fost mai deprimata niciodata in viata mea.

Al doilea trimestru a fost minunat, am reinceput sa scriu. Cum, asta e alta poveste. Pentru ca tot atunci, am inceput sa uit termene limita, sa ajung joia la intalniri programate vinerea, sa trimit e-mail-uri la adrese inexistente.

Trimestrul al treilea m-a dat gata: mi-a fost rau incontinuu, zile in sir nu am putut manca aproape nimic, noaptea abia daca atipeam doua-trei ore. Plangeam din orice (am izbucnit in plans la un film cu Mr. Bean!), iar perioadele de inactivitate alternau cu momente de maxima si anormala energie (am hotarat intr-o vineri ca holul trebuie zugravit a doua zi).

Asemenea stari schimbatoare sunt normale in timpul sarcinii si cauzate in principal de o activitate hormonala crescuta. Fluctuatiile in nivelul adrenalinei, noradrenalinei si endorfinelor (hormonii fericirii) fac sa treci de la ras la plans si de la entuziasm la dezamagire doar in cateva secunde.

Oboseala, ca si momentele de forma maxima au legatura cu secretia de insulina. Pana si apetitul sexual ajunge de la inexistent la agresiv intr-un ritm halucinant pentru partenerul tau datorita estrogenului si progesteronului care – asemenea tuturor hormonilor din organismul tau – au luat-o razna.

Singura veste buna: nivelul endorfinelor creste pe masura ce se apropie momentul nasterii – ceea ce te face sa uiti de frica – si atinge valori maxime in timpul travaliului, cand te ajuta sa suporti mai usor durerea.

Daca simti ca nu te mai recunosti, linisteste-te: dincolo de hainele lalai pe care le porti esti tot tu, cea de dinainte. Te vei regasi dupa nastere, cand furtuna hormonala a trecut.

O mamica povesteste:

Am auzit o multime de viitoare mamici plangandu-se ca bebelusul pe care il asteaptau le-a "mancat" calciul. Dar in cazul meu, situatia a fost mult mai grava: cele noua luni de sarcina mi-au "mancat" creierul. Persoana responsabila care eram, intotdeauna eficienta si stapana pe situatie, a disparut prin luna a 4-a.

I-a luat locul o creatura distrata, mofturoasa, letargica si periculos de indecisa. Timpul in care rezolvam jumatate din problemele de la birou nu-mi mai ajungea sa ma hotarasc daca vreau ceai de tei sau de sunatoare. Desi stapaneam toata informatia medicala, nimeni nu ma avertizase ca a fi insarcinata echivaleaza cu 9 luni de sindrom pre-menstrual: toane, toane si iar toane.


In this article

Join the Conversation